RO
Lumina din trecutul întunecat

Primită din abundență de la soare ziua, iar noaptea sumar de la alte astre, lumina naturală a ghidat omenirea pe cărările timpului îndepărtat. Lipsa acesteia, întunericul, a alimentat imaginarul comun cu o pleiadă de lumi și de personaje caracteristice, izvorâte din teama și din fascinația pentru necunoscut. Îmblânzirea și, mai apoi, domesticirea luminii s-au realizat pe durata multor milenii, iar în unele zone ale globului procesul continuă și astăzi.

Scânteia care a licărit în noapte a fost urmată de flacăra aprinsă colorat și exotermic. Pereții peșterii, ai bordeiului, ai colibei sau ai casei au devenit vizibili și animați de umbre dinamice. Din vetre, focul a ajuns în recipiente dedicate iluminatului – de la pietre și scoici utilizate în paleolitic până la opaițe ceramice sau metalice, la finalul preistoriei și în Antichitate. Însă înfrângerea totală a întunericului este de dată recentă, după revoluția industrială din secolele XVIII-XIX, când energia electrică a început să producă incandescență în filamente metalice puse în bulbi de sticlă incoloră. Saltul tehnologic se produsese, iar de acolo și până la reflectoarele cu leduri care animă mulțimile pe stadioane nu a fost decât un pas.

Abordarea pozitivistă a tehnologiilor producătoare de lumină are și un pandant sumbru, reprezentat de alterarea rapidă a ciclurilor naturale impregnate în comportamentele umane ancestrale. Privarea de somn, epuizarea fizică, viața de noapte cu delicvențele aferente, zumzetul constant al orașelor sunt doar câteva dintre consecințele datorate total sau parțial pătrunderii luminii artificiale în perioada de timp dintre apus și răsărit. Cu toate acestea, disponibilitatea luminii la o apăsare de întrerupător face ca o lume fără aceste dispozitive specifice să fie greu de imaginat pentru Omul contemporan.

Vasile Opriș, șef Secție Istorie
Muzeul Municipiului București

RO
A. Craniu descoperit la Frecăței (fosta Piatra Frecăţei, anticul Beroe), județul Tulcea

Pe malul drept al Dunării Vechi, pe teritoriul fostei GAS Salcia, ferma „Cetate”, două etape de săpături arheologice sistematice (prima desfășurată neîntrerupt, între 14.04.1958 și 15.06.1959, condusă de Petre Aurelian şi de Vâlceanu Dumitru, iar a doua, cu întreruperi, între 01.05.1960 și 31.11.1971, condusă numai de Petre Aurelian) au dezvelit 1128 de morminte de înhumare şi 5 de incinerare, perioada romano-bizantină (sec. IV-VII d.Hr.) incluzând majoritatea mormintelor. Au fost descoperite cu acest prilej mai multe morminte de deformați cultural, iar în urma studierii pieselor osteologice putem concluziona că ceilalți deformați (sau marea lor majoritate) aparțin perioadei romano-bizantine (sec. IV-VI d.Hr.). Privind craniul deformat expus, se poate estima că era din categoria adult II (30-40 de ani), de la începutul intervalului. Sexul este categoric feminin.

Deformarea de tip circular:

După anul 200 d.Hr., în stepele eurasiatice deformările de tip circular se răspândesc rapid, devenind forma dominantă care o înlocuieşte pe cea occipitală (Khadjaiov 1966; Ginzburg, Trofimova 1972; Tur 1996 – lucrări inaccesibile nouă şi citate prin intermediul lui Yablonsky 1999, precum şi Torres-Rouff, Yablonsky 2004: 9). Fenomenul este pus pe seama contactului cu hunii, care practicau o proeminentă formă a tipului circular. Aceştia migrează din teritoriul lor originar, din nordul Chinei, în stepele din Asia Centrală şi apoi în cele din sudul Rusiei. Astfel, modificările craniene circulare apar pentru prima dată în Asia Centrală în ultimul secol înainte de Hristos, ca un atribut etnic al hunilor timpurii. De asemenea, trebuie precizat că populaţiile de păstori din sudul Rusiei nu practicau deformările în timpul epocii fierului înainte de apariţia hunilor. În primul secol după Hristos, însă, odată cu năvălirea hunilor, deformările circulare se răspândesc la populaţiile din stepe, de la Munţii Urali şi până la Nipru şi Nistru. Deşi aveau alte origini genetice şi obiceiuri locale proprii, populaţiile din aceste societăţi nomade caută să devină similare cuceritorilor.

Aceşti cuceritori sunt un grup prestigios şi puternic în stepe, iar populaţia locală caută să-i imite nu numai cultural, ci şi fizic. Astfel, deformarea circulară, care constituie un element concret al hunilor, îşi pierde în timp specificitatea etnică, devenind un răspuns la schimbările din societate, asociate cu prezenţa unei noi puteri politice.

Fără să mai intrăm în alte amănunte, se impune observaţia că mormintele cu cranii deformate din România erau atât de bărbaţi, cât şi de femei, că în multe cazuri prezentau inventare funerare bogate şi că tipul deformării este în majoritatea cazurilor circular (poate şi pseudocircular), craniile deformate tabular fiind doar excepţii (de exemplu, un craniu sarmatic de la Râmnicelu, jud. Brăila).

Mihai Constantinescu – Institutul de Antropologie „Francisc Rainer”, Academia Română

RO
Gheorghe Ioachim Pompilian (1835-1907)

Gheorghe Ioachim Pompilian este un artist insuficient cunoscut, însă în ultimii ani putem semnala câteva demersuri care contribuie la reevaluarea creației sale în contextul interesului crescut pentru arta românească din secolul al XIX-lea. Printre acestea se numără și inițiativele Muzeului Municipiului București: publicarea picturilor sale în Repertoriul de pictură al Pinacotecii București, vol. I, articolul semnat de Loredana Codău din Materiale de Istorie și Muzeografie, nr. XXXI, intitulat „Cronici ilustrate ale secolului al XIX-lea – pedepsele pictorului Gheorghe Ioachim Pompilian” (ambele tipărite sub umbrela editurii muzeului în 2017). Artistul este inclus și în Repertoriul picturii românești moderne. Secolul al XIX-lea, vol. III, Literele I-Z, publicat de Muzeul Național de Artă al României, Galeria de Artă Românească Modernă, în anul 2018. Autorii acestui repertoriu, Costina Anghel și Mariana Vida, semnalează faptul că artistul Ioachim Pompilian a semnat și „Georgiu I. Pop[p]escu”.

Pictura lui Gheorghe Ioachim Pompilian cuprinde scene religioase realizate pentru biserici, cum ar fi Sf. Gheorghe Vechi din București (1875-1880), reprezentări istorice precum compozițiile cu Vlad Țepeș și Alexandru Lăpușneanu, o serie remarcabilă de scene de gen, dar și portrete, dintre care s-a remarcat imaginea în mărime naturală al Regelui Carol I.

Născut în Ploieşti, pe 6 decembrie 1835, Gheorghe Ioachim Pompilian a studiat pictura cu zugravul Ucenescu la Braşov, apoi cu pictorul Constantin Lecca, profesor de desen la Sf. Sava din București. Costina Anghel și Mariana Vida subliniază faptul că artistul a fost unul dintre cei unsprezece absolvenți ai primei promoții de studenți ai Școlii de Belle-Arte din București (1864-1869). Și-a desăvârșit educația artistică la Roma cu Natale Carta, artist romantic de formație neoclasică, apreciat pentru activitatea sa de profesor de la Accademia di San Luca (pictor cu care studiase anterior și Gheorghe Tattarescu). Așa cum se obișnuia în secolul al XIX-lea, Gheorghe Pompilian a realizat, în perioada sa italiană, copii după mari maeștri: Rafael, Guido Reni, Carlo Dolci, Nicolas Poussin și Van Dyck.

Revenit în țară, Gheorghe Ioachim Pompilian a fost numit profesor de desen la gimnaziul „Gheorghe Lazăr” din București, apoi la Școala Normală pentru Învățătura Poporului Român, la Azilul „Elena Doamna”, la Școala Română de Conductori și la prima școală de arhitectură.

Din Enciclopedia ilustrată a francmasoneriei din România, publicată în anul 2005 de Horia Nestorescu-Bălcești, aflăm că în noiembrie 1875 artistul a devenit membru al lojei Înțelepții din Heliopolis din București și a lucrat ca profesor de desen și perspectivă la Școala de Arte și Meserii patronată de lojă.

Cu ocazia finalizării picturii de la Sf. Gheorghe Vechi din București, artistul a organizat și o amplă expoziție, însoțită de un catalog publicat în două ediții (1881 și 1892), structurat pe trei secțiuni: tablourile murale din interiorul bisericii, tablourile expuse în altarul bisericii și opinia presei. În această ultimă secțiune sunt prezentate articole de epocă, acestea demonstrând aprecierea de care s-a bucurat artistul.  

O altă expoziție reprezentativă pentru ilustrarea creației lui Gheorghe Ioachim Pompilian a fost Expoziția retrospectivă a artiștilor români pictori și sculptori din ultimii 50 de ani, organizată la Ateneul Român în perioada 1927-1928 și documentată printr-un catalog în care putem observa că Pompilian a fost prezentat la secțiunea de artiști decedați cu următoarele picturi: Detronarea lui Cuza, Bătaia la spate (a speculanților), Tăierea mânelor (criminalilor), Țintuirea de urechi (a falsificatorilor) și Studiu de plafon.

Trei dintre aceste lucrări se regăsesc și în expoziția de față (Bătaia la spate, Tăierea mâinilor și Țintuirea de urechi), iar două au fost chiar reproduse în catalogul amintit mai devreme.

Aceste lucrări fac parte dintr-o serie mai amplă, intitulată Pedepsele, prin care Pompilian a ilustrat câteva dintre pedepsele publice aplicate vinovaților în secolul al XIX-lea. Având un scop moralizator accentuat, picturile din serie se remarcă printr-o tematică inedită pentru arta românească, printr-o viziune aproape macabră, reflectată prin duritatea modului în care suferințele sunt reprezentate, printr-o retorică agresivă și printr-o cromatică sumbră – aspecte care trimit către arta italiană, în special către Caravaggio.   

Țintuirea de urechi a brutarului care dă lipsă la cântar, Bătaia la tălpi, Bătaia la spate, Bătaia femeii și Școală sunt picturi care se află în patrimoniul Pinacotecii București din cadrul Muzeului Municipiului București. Seria Pedepselor este completată în expoziție de alte două lucrări care provin de la Biroul Patrimoniu și Evidență Centralizată din MMB, și anume Pecetluirea boierilor conspiratori și Tăierea mâinilor falsificatorilor de bani. 

Artistul a decedat la București, la data de 25 august 1907.

RO
„Nebunia morală” ca pericol social

La sfârşitul secolului al XIX-lea, Mina Minovici a publicat articolul intitulat „Un caz de nebunie morală înaintea justiției”. Sursa acestuia a fost o întâmplare nefericită ce implica un nevropat lăsat fără supraveghere. Povestea s-a derulat astfel: într-o seară de vară a anului 1896, un tânăr cunoaște o fată, domnișoara S., şi află că „e fiica unică a unui om cu dare de mână care are peste 20.000 lei venit anual (azi 200.000 de milioane). Vânează această avere. Îşi propune a lua în căsătorie pe fată pentru a pune mâna pe averea tatălui ei, unica fată la părinți. Concepe o adevărată campanie, nu lipseşte de nicăieri unde ştie că se duce fata, profită de aceea că mama ei era în divorț cu soțul ei; că această doamnă locuia cu fiica ei; se mută în aceeaşi casă în care se mutaseră dânsele; a încercat să vorbească cu fata, să-i treacă scrisori, cumpără servitorii: e respins pe toată linia. Încercările lui pe lângă familia, pe lângă mătuşa copilei rămân infructuoase”.

După toate încercările disperate de a o cuceri – inclusiv un simulacru de sinucidere, tânărul G. schimbă planul de atac. O va desfigura şi astfel nu va mai avea pretendenți. Așadar, în seara zilei de 23 mai 1896 se duce la Șosea, unde „încrucișează trăsura cu doamna şi domnișoara S., pândește când acestea opresc trăsura în faţa bufetului şi când el, mergând pe jos, ajunge în dreptul lor, sare din trăsura lui pe treapta trăsurii domnișoarei S., înmoaie tamponul de vată în vitriol, îl scoate, îl freacă pe obrazul stâng al fetei, pe sub bărbie şi, când să ajungă şi la obrazul drept, doamna S. pune mâna după gâtul fiicei, o deplasează, aşa că tamponul nu mai atinge decât braţul doamnei S., pe care o rănește grav. La ţipetele mamei şi ale fiicei intervine sergentul, care pune mâna pe tânărul G., care, pe scara trăsurii fiind, aruncă jos paharul cu vitriol şi tamponul. E condus la secție cu pantalonii arși de vitriolul ce se vărsase din tampon. Oamenii de bine din jur aduc apă; copila se spală, dar vitriolul îşi făcuse opera, săpase figura, o marcase pentru totdauna”. Este judecat şi condamnat la 2 ani de închisoare corecțională şi să plătească 3000 de lei amendă şi despăgubiri. În timpul când condamnatul voia să facă apel, el mai comite încă un delict: acela de a lovi pe un alt magistrat, pe care îl chemase pentru a-i comunica ceva. Faptul de ultragiu cu lovire fiind grav, este condamnat la 5 ani de închisoare şi 5 ani de interdicție.

După o serie de investigații, este declarat alienat, adică un „degenerat hereditar”. Aceştia sunt „produse hereditare, degradate ale rasei din care purced; incapabili de a se adapta mediului ca refractari la ori-ce educațiune din causa insuficienței organice, ei sunt victimele evoluției”. Nu înseamnă că unii dintre ei nu pot parcurge cu precipitare două-trei licențe, să-şi impună în mod agresiv propria lor imagine, despre care au o părere foarte bună. Răstălmăcesc întotdeauna cuvintele şi evenimentele în favoarea lor, sunt sămânță de scandal şi de agresivitate, verbală şi fizică, uneori sunt conștienți de reacțiile antisociale şi le cultivă pentru a-i anihila pe cei din jur, potențiali concurenți sociali. „Aceşti indivizi rău născuți ca fizic şi mental sunt predispuși de la naştere la nebunie şi petrec, ca să zic aşa, toată existenţa lor într-o stare permanentă de manie rezonantă în diferite grade. Ereditatea morbidă este în cât-va acumulată în familia acestor alienați. Din copilăria lor arată cum facultățile intelectuale sunt foarte inegale, cântărite slab în totalitatea lor şi remarcabile numai prin oarecare aptitudini speciale. La moral se constată la ei acelaşi contrast, alături de facultățile afective, normal dezvoltate, ei prezintă instincte perverse, sentimente depravate, înclinări violente şi incoercibile, ei comit acte cu totul extraordinare, denotând o rea natură sau o absență complectă de simț moral. Ajunşi la etatea pubertăţii, ei se remarcă prin excentricitatea şi dezordinele purtărei lor. Susceptibili, iritabili, judecând totul cu pasiune, trecând repede prin sentimentele şi determinările cele mai opuse, întreprind lucrările cele mai diferite, adoptă o profesiune cu ardoare, pentru a o abandona curând, fără motiv, se aruncă în toate excesele cu frenezie. Ei pun anarchia şi discordia peste tot unde se găsesc. Dacă sunt însurați, ei fac din viaţa conjugală un adevărat infern. Sechestrați într-un azil, ei devin nenorocirea acestor stabilimente”.

„Trăsăturile de caracter ale unei astfel de patologii scot în evidență reaua-voință faţă de social şi sociabilitate. Astfel de persoane trec repede dintr-o extremă într-alta, schimbă cu repeziciune părerea asupra persoanelor şi lucrurilor, adesea le manevrează în favoarea lor. Sunt susceptibili (se cred urmăriți de colegi sau prieteni), sunt iritabili într-o discuţie contradictorie pe care nu o pot coordona, deşi nu au dreptate, recurg la violență când poziţia lor este pusă sub semnul exclamării. Sunt indisciplinați şi indisciplinabili, nu cunosc decât voința lor, nu recunosc regulamente, program de lucru, norme etc. Fericirea lor supremă consistă în a se crede tipuri perfecte de virtute, un model imaginar, introvertit, pe care caută să-l impună ca o recunoaștere celorlalți, într-un mod adesea agresiv. Sunt mincinoși, bănuitori, risipitori, neprevăzuți, nu te poţi baza pe ei. Sunt presumțioși, falși, fricoși şi superstițioși. Devin afabili în momentul în care, persoane de care depind material sau social îşi încrucișează părerile cu ei, dar sunt nemiloși cu subalternii şi chiar colegii aflați pe aceeaşi linie socială sau profesională. Sunt nesociabili la prietenie, indiferenți pentru rudele lor, răi copii, răi bărbaţi, răi părinți.”

Inteligența acestor bolnavi nu funcţionează decât în sensul pasiunii lor; ideile lor mici, strâmte, minuțioase nu-i împiedică a se crede oameni capabili şi buni la orice. Mulţi dintre ei au ochii la pândă, geloși, nu pierd un cuvânt, un gest al persoanelor ce-i înconjoară pentru a putea găsi un subiect de critică sau de plângere. Împinși de caracterul lor răutăcios, simt necesitatea absolută de a contraria sau ataca pe cineva.

Sunt foarte abili în a se face considerați victime, reclamând neîncetat răutăți sau acţiuni împotriva persoanei lor, deşi realitatea susține contrariul! Ei sunt într-o contrazicere perpetuă între vorbele şi actele lor. Sunt capabili de hoții, de escrocherii, de crime, de prostituție, de cele mai mari infamii pentru a duce o viaţă de plăceri, fără muncă. Această lene nevindecabilă este cea mai importantă caracteristică a bolii lor atât de periculoase din punct de vedere social. Această stare durează toată viaţa, sfârșind printr-o sinucidere sau prin complicarea cu alte boli mintale.

Pentru că în sistemul economic privat nu sunt primiți (doar dacă nu sunt cumva proprietari ai afacerii sau rude cu aceştia), sunt aspirați de sistemul bugetar. Îi întâlnim în mediul cultural, în profesorat etc. Nu pot fi depistați, deoarece boala lor nu corespunde maladiilor clasice.

P.S.: „Toată lumea s-a întrebat dacă o formă de alienaţiune mintală bazată, ca să zic aşa, pe simple perversiuni morale poate exista; şi dacă era prudent de a o admite din punctul de vedere judiciar şi social. Răspunsurile au fost din toate părţile afirmative” (Mina Minovici, 1896). Ei bine, noi mai aşteptăm!

Adrian Majuru

RO
Un studiu de caz din perioada interbelică

Un apropiat al profesorului Nicolae Minovici a fost profesorul de anatomie și antropologul de valoare internațională, dr. Francisc Josif Rainer. Cei doi medici au colaborat în multe situații, în general la săpături de salvare sau deshumări pentru expertize criminalistice. Nicolae Minovici colabora cu dr.Rainer pentru experttizarea antropologică a scheletelor și craniilor studiate.

Dar ceea ce aducem ca element de noutate prezentului articol este un caz studiat în anul 1927 de către Francisc Iosif rainer în legătură cu un bucureștean, care poseda tatuaje pe ambii umeri și în zona toracelui. Numele acestuia a fost Alexandru Popescu iar la data cercetării avea vârsta de 27 de ani și era de profesie croitor.

Oferim mai jos datele culese de la informator de către profesorul Rainer și atașăm cele patru fotografii realizate cu acel prilej:

„Alexandru Popescu în vârstă de 27 de ani, s-a născut în comuna București în anul 1900, luna Ianuarie 29. Este de meserie croitor. În anul 1921 s-a înrolat în legiunea străină în Franța pentru a lupta în contra Riffanilor. În lagărul de la Sidibelabes(Maroc) i s-a făcut pe fața anterioară a toracelui, brațul drept și stâng, la umărul drept și stâng, tatuaje de către un cehoslovac ce fusese condamnat în Cehoslovacia ca falsificator de bancnote.

Procedeul întrebuințat:
1. S-a preparat funingine arzându-se un litru petrol într-un vas. Funinginea obținută astfel se amestecă cu 200-300 c.m.c.urină proaspătă.
2. Se prepară undelemn pe o bucată de hârtie, desen care se face cu un creion chimic(de copiat). Se unge pielea cu apă, la nivelul unde voim să avem să aplicăm tatuajul, și se aplică desenul bătându-se cu o perie. Se scoate apoi hârtia.
3. Se iau un număr de ace foarte fine care se implantează într-un băț și se leagă bine, lăsându-se numai vârfurile afară.
4. Acele acestea astfel preparate se înmoaie în funinginea preparată și se bate-n piele după liniile făcute. Această operație se face de trei ori.

Dacă după trei zile în locul aplicat se produc „bubițe” atunci individul este „rău de carne” și nu se prinde; de nu se formează o pojghiță care după a treia sau a patra zi cade lăsând locului desenul. Se pot face desene în culori, asta o făcea un neamț, tot în lagăr. Februarie 1927)”. 

Ceea ce este foarte interesant, două dintre tatuajele care apar în fotografiile realizate în anul 1927, sunt astăzi în componența colecției de tatuaje ale Institutului Național de Medicină Legală dr. Mina Minovici: portretul de femeie și tatuajul în formă de stea; în fotografia document, tatuajul în formă de stea apare pe umărul bărbatului. Printr-o împrejurare fericită putem dovedi astfel apartenența, datarea, metodele de realizare și locul exact al mediului în care au fost realizate două dintre tatuajele aflate în colecția INML. Unul dintre acestea, cel în formă de stea, a fost recent restaurat, în premieră, alături de alte trei tatuaje din colecția Institutului Național de Medicină Legală dr. Mina Minovici.

RO
Petru Comarnescu (1905-1970)

Istoric și critic de artă, traducător, eseist, literat. Petru Comarnescu a fost un important om de cultură, a făcut parte din cercul de intelectuali ai grupării Criterion format în perioada interbelică. Gruparea era formată din următorii membrii: Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Mihail Polihroniade, Alexandru Cristian Tell, Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Dan Botta, Emil Botta, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Alexandru Vianu, Eugen Jebeleanu, Zaharia Stancu, Haig Acterian. În 1935 este protagonistul unui scandal în presa vremii, fiind numit „Cavaler de Curlandia”. Însă acest lucru nu îl împiedică în a ocupa un post de inspector la Direcția Teatrelor din Ministerul Artelor până în 1950. În anul 1942 îl regăsim și în jurul galeriei de artă Căminul Artei, unde va juca un rol important de formatorul și amfitrion al galeriei. După instaurarea comunismului publică mai multe studii despre artă românească, dar și universală, unele semnate cu numele lui, dar și sub pseudonimul Anton Coman. În 2014 istoricul Lucian Boia scotea din arhivele fostei Securități o serie de documente de colaborare ale acestuia cu regimul, pe care Petru Comarnescu le semna cu același pseudonim. A avut o căsătorie de fațadă în perioada interbelică cu Gina Manolescu-Strunga. Opera pe care Comarnescu ne-a lasat-o fie ca istoric de artă, fie ca traducător din limba engleză, ar putea fi completată cu jurnalul său rămas în marea partea în manuscris.

RO
Radu Ionescu (1930-2005)

Istoric de artă, aristocrat decăzut, homosexual declarat cu 1 an și 6 luni de pușcărie în perioada comunistă pentru moravuri decadente. Născut într-o familie cu relații sociale înalte în Bucureștiul interbelic, Radu Ionescu trăiește foarte puternic schimbarea capitalei din anii 1940. Orfan de tată, se mută cu mama sa la Craiova unde urmează liceul, apoi revine în București pentru a urma cursurile școlii de istoria artei înființate de George Oprescu. Este preluat de miliție și condamnat la un an și jumătate de detenție. Readaptarea la viața socială în afara pușcăriei o realizează tot cu ajutorul fostului său profesor, acum director al Institutului de Istoria artei, unde va profesa ca cercetător și istoric de artă. Devine legat testamentar al colecției profesorului Oprescu și muzeograf permanent al colecției pe care acesta o donează statului român. Lucrează inițial în casa unde era găzduită colecția în cartierul Cotroceni, iar din 1978 când se deschide muzeul Colecțiilor de Artă este preluat în muzeu împreună cu bunurile donate de profesor. Radu Ionescu va rămâne în permanență credincios sieși și artei românești pe care o va studia și promova oriunde putea.

RO
Alexandru Bogdan-Pitești (1870-1922)

Colecționar de artă, scriitor și director al ziarului „Seara”, personalitatea lui Bogdan-Pitești a fost una mult înaintea epocii sale. A avut o pasiune pentru revoltă și atitudine anti sistemică, a făcut parte din cercurile anarhiștilor de la Paris, motiv pentru care a și fost expulzat din Franța. A devenit catolic într-o țară unde religia preponderentă era ortodoxia. A fost căsătorit, dar și-a „aranjat” soția în haine de bărbat cu pantaloni și tunsoare masculină. A fost de partea nemților în Primul Război Mondial, când toată lumea era de partea francezilor. A fost organizatorul primului Salon de artă independentă de la București, iar apoi s-a implicat în organizarea societății „Ileana” care s-a născut „contra curentului în cultura românească”, în 1898. A adus și a întreținut în jurul său un anturaj cultural de invidiat, format din Alexandru Macedonski, Mateiu Caragiale, Gala Galaction, dar și artiștii plastici Theodor Pallady, viitorii soți Cecilia Cuțescu și Frederic Storck, Constantin Artachino, Ștefan Luchian, Apcar Baltazar, Nicolae Vermont, tinerii Steriadi, Medrea sau Theodorescu-Sion. A colecționat arta acestora, fiind primul colecționar local de artă românească. 

Mai mult, le-a oferit tinerilor artiști cazare și masă gratis pe timpul verii la moșia sa de la Vlaici, din județul Olt, pentru a putea picta aici frumusețile naturii, încurajând astfel o practică împrumutată de la pictorii impresioniști francezi. Din păcate colecția sa de artă, se pare de o valoare cum nu mai fusese până la acel moment în România, s-a risipit fiind achiziționată de diverși alți colecționari. Controversatul Alexandru Bogdan Pitești rămâne o figură fără egal în cultura noastră.

RO
Ion Negoițescu (1921-1993)

Poet, critic și istoric literar, important exponent al școlii de gândire transilvănene, mai ales al Școlii de la Sibiu. Ion Negoițescu rămâne în cultura noastră cea mai asumată figură intelectuală de orientare homosexuală. Memoriile sale, Straja Dragonilor, rămase neterminate, acoperă doar 19 ani ai existenței sale și sunt o reală mărturie a unei homoistorii autohtone. 

Ion Negoițescu, Nego pentru prieteni, a devenit în perioada facultății la Sibiu membru al „Cercului literar de la Sibiu” alături de Ion Desideriu Sârbu, Cornel Regman, Ștefan Augustin Doinaș, Nicolae Balotă, Eugen Todoran și profesorii Lucian Blaga și Radu Stanca. După încetarea Dictatului de la Viena și revenirea Ardealului la țara mamă, Negoițescu se mută la Cluj-Napoca unde va fi bibliotecar al filialei Academiei Române din acest oraș. Este închis în pușcăria Jilava între 1961 și 1964 pentru încălcare ideologiei culturale oficiale, dar adevăratul motiv era o pedepsire a moravurilor sale. Încearcă să se sinucidă pe durata încarcerării. După revenirea la viața socială este reîncadrat ca redactor întâi la ziarul Luceafărul, apoi la Viața românească. Se solidarizează în 1977 cu Paul Goma printr-o scrisoare trimisă la Radio România Liberă, iar din 1980 pleacă definitiv din România în Germania. Stabilit la Köln, apoi la München devine corespondent la posturile de radio BBC, Europa Liberă, Deutsche Welle, dar încearcă să realizeze și o Istorie a literaturii române. O parte a acestui manuscris care privește periaoda 1800-1945 a fost publicat în 1991. Fin observator și un literat de excepție Ion Negoițescu este o figură aparte a culturii și literaturii române.

RO
George Oprescu (1881-1969)

Istoric de artă, profesor și întemeietor de școală de artă în România, fondator de muzeu, directorul Muzeului „Toma Stelian” în perioada interbelică, șef de secție în Muzeul de artă al Republicii – specialitatea artă universală, fondator și director al Institutului de Istoria artei, care astăzi îi poartă numele. Colecționar de artă, coordonator de colecții de artă, precum și membru marcant al Academiei Române. Personalitatea, precum și anvergura lui George Oprescu în istoria artei românești sunt colosale, nu se poate închipui acest domeniu al culturii românești, fără contribuția sa. 

Un fin observator, el se școlește în țară, dar și în străinătate, iar după Primul Război Mondial este cooptat în Societatea Națiunilor/Liga Națiunilor, organism de rol de menținere a păcii creat în urma războiului, precursor al Organizației Națiunilor Unite (ONU), cu sediul la Paris și Geneva. În perioada 1923-1939 el activează în cadrul acestui organism, moment în care ajunge să stea la aceeași masă cu mari personalități ale lumii europene de la acel moment. După această experiență dorește ralierea artei în spațiul românesc la ceea europeană, motiv pentru care dorește inițial înființarea unui muzeu de artă europeană la București. Cum își dă seama că patrimoniul local nu este suficient pentru așa ceva, iar un împrumut permanent pe care îl solicitase Muzeului Luvru din Paris îii fusese refuzat, el decide să înființeze un muzeu permanent care să expună artă românească. Îi reușește prin diversele donații și achiziții pe care le va face între 1939 și 1948 ca director al Muzeului „Toma Stelian”. 

Venirea comunismului a apăsat greu și asupra lui, chiar dacă părea că având statutul de academician și bun colaborator cu noul regim avea să îi fie mai ușor. Primește îngăduirea de a forma cu o echipă bine „urmărită ideologic” Muzeul de artă al Republicii Populare Române, care se va deschide în 1950, iar apoi va fonda și Institutul de Istoria Artei sub jurisdicția Academiei Române. Aici el va organiza o adevărată oază de libertate de cercetare și de gândire, pentru că va prelua sub aripa institutului mai multe personalități ale culturii românești care trecuseră prin pușcărie sub diverse acuzații. Amintim doar câteva dintre acestea: Alexandru Paleologu, Radu Ionescu, Remus Niculescu, Teodora Voinescu sau pe mai tânărul Răzvan Theodorescu. Realizează pe toată durata vieții sale a bogată și complexă colecție de artă pe care o donează statului român, prin Academia Română.

RO
Mihai Rădulescu (1919-1959)

Cu studii în drept și muzicologie, violonist, Mihai Rădulescu face parte din intelectualitatea românească adunată și întreținută de ideile din jurul lui Constantin Noica. A fost prieten cu Mircea Vulcănescu, Alexandru Dragomir, Nicu Steinhardt, Dinu Pillat și participant în al Doilea Război Mondial. 

După instaurarea comunismului, Mihai Rădulescu este reperat și începe să fie urmărit pentru homosexualitate. Lucrează ca cercetător în cadrul Institutului de Istoria Artei sub coordonarea lui George Oprescu. Însă va face parte dintre cei arestați în lotul celebrului proces Noica-Pillat din 1959. Nu reușește să supraviețuiască durerii și umilinței carceri comuniste și se sinucide în pușcărie în același an. Memoriile sale Jocul cu moartea acoperă perioada dintre anii 1933 și 1957.

RO
George Tomaziu (1915-1990)

George Tomaziu face parte din marea categorie a pictorilor uitați. Cu toate acestea, viața lui se poate încadra ușor într-un scenariu de film. Pictor de vocație, spion de necesitate, homosexual/bisexual din dorință, purtător de stindard al unor valori care s-au stins în București odată cu declanșarea Celui de-Al Doilea Război Mondial.

Născut într-o familie din îndepărtatul Dorohoi, Tomaziu urmează cursurile clasei de pictură a lui Francisc Șirato de la Academia de Belle-Arte din București. Se rafinează în arta sa prin călătorii la Paris, unde se pare că ajunge și în atelierul celebrului pictor francez André Lhote, la recomandarea lui George Enescu. Revine în țară după un scurt popas la München și la Berlin.

Anii 1940 i-au oferit multă aventură. Este recrutat de Serviciile Secrete britanice pentru a oferi informații despre situația de la București, dar intră și în cercurile sovietice ale capitalei. În același timp, este remarcat și de criticul și galeristul de artă Ionel Jianu și începe să frecventeze singura galerie de artă deschisă din București din timpul războiului, Căminul Artei. Aici expune pentru prima oară, având apoi fie expoziții personale, fie colective. Grafica sa din această perioadă este foarte îndrăzneață, chiar un pic obraznică, însă dovedește reale abilități și în pictură, prin arta desenului și a culorii. Trăiește fără o adresă proprie, între mai multe iubiri de ambe sexe, dar înconjurat de intelectuali și de protipendada capitalei, de unde își și trage seva creatoare, dar și de informare.

Viața sa aventuroasă continuă cu un episod în care își înscenează moartea, exaltând presa bucureșteană a vremii. Este arestat de autoritățile momentului în 1945 și supus torturii pentru a devoala rețeaua de spionaj din care făcea parte. După instaurarea regimului comunist va rămâne o perioadă în libertate, dar sub atentă urmărire. În 1950 este din nou arestat, sub acuzația de „crimă de înaltă trădare”. Rămâne timp de 13 ani în închisorile comuniste, fiind condamnat la muncă silnică. Eliberat în 1963, încearcă să-și reia viața, care nu va mai fi niciodată la fel în Bucureștiul pe care îl cunoscuse în tinerețea sa. Cu ajutor britanic, în 1969 reușește să părăsească România și se stabilește întâi la Londra, apoi la Paris, unde își continuă viața, precum și arta.

Muzeul Municipiului București deține o lucrare de pictură din creația sa din 1965. Aceasta este expusă în premieră după mai bine de 50 de ani de intenționată uitare.

Delia Bran

RO
Petre Sirin (1926-2003)

Literat, prozator, istoric și regizor provenit dintr-o familie polonezo-ucraineană din Odessa, ajunge la București pentru că tatăl său, un talentat grafician, va găsi aici mai ușor de lucru. 

Face liceul în București, dar învață și limba franceză la Institutul Francez la finele anilor 1940 sub coordonarea lui Roland Barthes, care preda atunci limba și literatura franceză la București. Face astfel cunoștință cu un București cosmopolit și alege să urmeze cursurile facultății de istorie și filosofie la Universitate, apoi din 1952 studiază și regia la Institutul de Teatru și Cinematografie „I. L. Caragiale”. Este repartizat la studiourile cinematografice „Alexandru Sahia” unde va regiza scurtmetraje până la vârsta pensionării când alege să se retragă la Bran, lângă Brașov. Cartea sa de memorii Castele din Spania. Cronică de familie (1949-1959) dezvăluie povestea de dragoste pe care a trăit-o cu Mihai Rădulescu până la arestarea și moartea acestuia în pușcăria de la Văcărești din 1959.

Delia Bran

RO
Trixy Checais (1914-1990)

Artist, balerin, coregraf. Trixy Checais, pe numele său real Dumitru Checais, a fost considerat de specialiștii din branșa sa drept cel mai bun balerin român al secolului trecut. Figură trecută total sub tăcere și uitare, Trixy Checais studiază întâi desenul cu soții Cecilia și Frederic Storck, apoi dansul și arta coregrafică cu Florina Capsali, Marieta Sadova sau George Calboreanu. Este recomandat de profesorii sai și angajat la Opera Națională din București unde lucrează până în 1950. După această dată este arestat de regimul comunist și condamnat la muncă silnică la Canalui Dunăre-Marea Neagră. Perioada petrecută aici a lăsat grave afecțiuni asupra corpului său și așa cu o conformație destul de firavă. Se reintegrează social după închisoare la Galați la teatru muzical „Nae Leonard”. Aici va preda dans, va monta piese de balet asigurând scenografia, regia și coregrafia acestora. Este recuperat prin eforturile branșei după anii 2000. 

Delia Bran

RO

Afiș cu anunțul spectacolului Fugă mare cu prinsoare, organizat pe 13 noiembrie 1819 de către Carolina Paukert

Spectacolul s-a desfășurat la marginea oraşului, între bariera Podului Mogoșoaiei (azi Piaţa Victoriei) şi cea a podului Târgului de Afară (azi Piaţa Obor). A fost urmat de un prânz la hanul Manuc.

Cu învoirea ocârmuirii

Duminică, în 13 Noembrie, după poftire are

Velosipeta (?) Carolina Paukert

în cea de pe urmă cinste a să arăta iareș într-o

FUGĂ MARE

cu prinsoare

de la strada Podului Mogoșoaei până la strada Târgului de Afară, pă marginea orașului, adică de șase ori; trei în ducătoare și trei în viitoare; cura să va săvârși în 33 minute. De câte ori va ajunge la semn să va slobozi câte o pușcă, spre încredințare.

Forma îmbrăcăminții: tirol.

Dacă din privitori va pofti să să prinză ca să se întreacă cu Madam, să poftească la Hanu lui Manucu No. 56.

Privitorii au să plătească câte un sfanțiu, noblițea după voință.

Începutul va fi la 10 ceasuri turcești,

după prânță.

RO
O istorie a falsificării monedei

În decursul istoriei, fenomenul falsificării emisiunilor monetare are o pondere variabilă în structura circulației bănești, în funcție de epocă, în cadrul fiecărui stat, regiune sau oraş. Falsurile monetare se disting de emisiunile oficiale în principal stilistic şi prin diferenţe ponderale sau de titlu. Un element în plus este reprezentat de modul de redare a imaginilor de pe feţele unei monede (numite avers și revers). Acestea pot avea, de cele mai multe ori, trăsături neclare, cu legende care indică numele statului sau al emitentului, ale căror litere sunt reproduse greşit, inegale sau uneori chiar lipsesc.

Deseori, pe falsurile realizate în Antichitate, în ateliere clandestine, legenda este redată eronat, doar imitând literele de pe emisiunile monetare oficiale.

În decursul celor mai multor epoci istorice, valoarea unei monede era dată de cantitatea de metal preţios pe care o conţinea. De obicei, modul de realizare a unui fals era reprezentat de aplicarea unui strat subțire de metal prețios – aur sau argint – peste o bucată de metal comun – cupru, plumb, fier sau staniu.

În perioada romană, o altă categorie de monede contrafăcute era cea a imitațiilor turnate din bronz. Metoda imitării prin turnare a unor emisiuni monetare a fost utilizată în scopul falsificării, în perioada secolelor II-III d.Hr. Au fost semnalaţi denari cu miez din metal comun şi acoperiţi cu o peliculă de argint, pentru a trece drept monedă din metal preţios. În mod surprinzător, acest procedeu a fost folosit şi de ateliere locale oficiale, pentru a alimenta piaţa cu diferite nominaluri care lipseau.

Evul Mediu reprezintă o epocă amplu analizată din punct de vedere numismatic, abordările vizând fenomenul falsificării emisiunilor monetare în literatura de specialitate, unde ocupă un loc aparte. Falsurile monetare au o importanţă însemnată. Aceste exemplare, care au circulat uneori în cantităţi apreciabile, au făcut astfel parte din economia unor structuri regionale sau chiar statale.

Un exemplu relevant în acest sens îl constituie apariția falsurilor după moneda otomană, prezente în descoperirile arheologice din Bucureşti şi din împrejurimi în ultimele cinci-şase decenii. Pornind de la realitatea conform căreia moneda otomană a dominat piaţa monetară din Ţara Românească şi din Moldova în decursul secolului al XVIII-lea, bazându-ne pe documentele scrise, dublate de mărturiile numismatice, nu trebuie să ne surprindă apariţia falsurilor după aceste emisiuni, în multe situaţii realizate chiar pe teritoriul Principatelor. Acurateţea realizării ştanţelor cu care sunt bătute uneori falsurile din componenţa unor tezaure monetare cu emisiuni otomane trădează cunoscători, nefiind exclus ca aceștia să fi fost persoane care au lucrat în atelierul monetar din capitala Imperiului Otoman, ori poate foloseau ștanțe mai vechi.

Așadar, cu problema falsurilor monetare s-a confruntat întreaga societate, indiferent de perioada istorică, fie din cauza unei manipulări a valorii chiar de către autorități, în scopul obținerii unor importante surse de venit prin scăderea titlului metalului preţios sau a greutăţii (acest sistem fiind utilizat de unele state ai căror suverani vedeau în monetării importante surse de venituri ce puteau fi obţinute rapid), fie din cauza unor ateliere clandestine.

Falsuri monetare antice

Falsurile monetare ocupă un loc mai mult sau mai puțin important în circulația din cadrul unui oraş, al unei cetăți sau al unei regiuni, în funcție de epocă. La început, acestea au fost confecționate de diferite persoane în scopul dobândirii unei situații materiale bune într-o perioadă scurtă de timp. Falsurile monetare diferă de emisiunile oficiale mai ales stilistic şi prin trăsături ponderale sau de titlu. În ceea ce privește redarea imaginilor de pe avers şi revers, acestea pot avea trăsăturile îngroșate, neclare, cu legende (numele cetății sau al emitentului) ale căror litere sunt imprimate confuz, inegale sau chiar lipsesc. De cele mai multe ori, pe falsurile realizate în Antichitate, în ateliere clandestine, legenda este redată eronat, doar imitând literele de pe emisiunile monetare oficiale.

Falsurile moderne după monede antice se caracterizează, dimpotrivă, printr-o tehnicitate a detaliilor care nu exista în acea perioadă. Trăsăturile sunt excesiv de clare, redate mult prea riguros. Astăzi, execuția lor este din ce în ce mai performantă, astfel încât numai cu ajutorul analizelor chimice ale metalului din care sunt confecționate pot fi detectate cu siguranță. I. Prokopov a studiat în mod special falsurile moderne ale monedelor antice, identificând cel puţin şase ateliere contemporane din Bulgaria care le confecţionează. Deosebirea originalelor de falsurile moderne este din ce în ce mai dificilă, deoarece falsificatorii au adoptat modul de execuție folosit în Antichitate. Se confecţionează flanuri, care sunt ulterior bătute cu ştanţe cât mai fidele cu originalul. Unele dintre falsuri par să fie din metal comun, fiind acoperite cu un strat de argint, iar altele din argint masiv.

Galvanoplastiile după monedele antice sunt realizate printr-un procedeu specific, presupunând reproducerea în relief prin electroliză. Pentru fiecare monedă se recreează fiecare parte a flanului, aversul și reversul. Ulterior, cele două fețe sunt lipite, încercând să redea cât mai fidel originalul. De multe ori, muchia piesei finale este pilită pentru a nu se distinge lipitura celor două părți. Falsurile realizate astfel se deosebesc ușor de originale prin linia rămasă pe muchie în urma lipirii și prin culoarea piesei obținute, care nu poate reda fidel aurul sau argintul. Un indiciu important este greutatea unei monede realizate astfel, care este vizibil mai mică decât a celei originale.

În decursul timpului, falsurile antice au fost realizate chiar de autoritățile emitente ale unui oraș sau stat. Faptul că s-a recurs la o astfel de metodă a fost determinat fie de apariția unei plăți neașteptate și urgente pentru care cetatea nu avea metalul respectiv, fie de lipsa de numerar de pe piața unui oraș sau a unei provincii. În izvoarele antice s-a păstrat informația conform căreia, în anii 535-532 î.Hr., Polycrates, tiranul din Samos, a răscumpărat retragerea lacedemonienilor de pe teritoriul său cu piese de plumb aurite (Herodot, III, 56). Aristotel menționează că orașul Clazomene din Asia Minor, într-un moment de penurie financiară, a emis pentru plata mercenarilor monede cu miezul de fier (Oeconomica, II, 2). În timpul războiului împotriva calcidienilor din anul 432 î.Hr., regele macedonean Perdiccas le dădea soldaților săi plata în monede argintate (Polyenus, IV, 10, 2). 

Cel mai comun mijloc de realizare a unui fals este aplicarea unui strat subțire de metal prețios – aur sau argint – peste o bucată de metal inferior – cupru, plumb, fier sau staniu. Procedeul consta în așezarea acestei bucăți între două foi de metal prețios, care erau încălzite la o temperatură ridicată. Metalul prețios se topea mai repede, acoperind uniform miezul inferior. Flanul astfel realizat era bătut cu reprezentările specifice cetății. Aceste monede se numesc subaerate sau fourrées și erau piese fără valoare intrinsecă, fiind confecționate în mod fraudulos. Ele erau realizate mai ales pentru tipurile monetare din argint și mai rar pentru aur. Cel mai adesea, aceste falsuri au fost făcute în epoca romană (mai ales din fier), dar se cunosc și exemplare din perioada greacă, atunci când se foloseau cu precădere cuprul și plumbul.

Inițial, aceste monede au fost confecționate de falsificatorii particulari, în ciuda tuturor pedepselor care le amenințau viața. Proporția acestui tip de falsuri era neglijabil în numerarul existent în circulație. Ele se disting prin modul de realizare, mai grosolan, vizibil în redarea detaliilor și în scrierea eronată a legendelor. Pentru contrafacerile din perioada romană se remarcă și o altă trăsătură: asocierea tipului de avers specific unei emisiuni cu tipul de revers al unei alte emiteri. Între cele două matrițe pot exista și diferențe de câteva decenii sau chiar de un secol. Aceste exemplare se numesc piese hibride și au fost confecționate exclusiv de falsificatorii particulari.

Falsuri monetare ale emisiunilor greceşti

În epoca greacă, în circumstanțe excepționale (de război, secetă, jafuri), autoritățile unui oraș luau hotărârea de a bate sume limitate de monede subaerate. Există și situații unde se face o deosebire netă între monedele care circulă în cetate și cele destinate comerțului în afară. Piesele care erau folosite în tranzacțiile din exterior erau de o calitate mai slabă, cu un titlu afectat al metalului prețios.

Se pare că şi la Histria, cetatea greacă de pe țărmul vestic al Pontului Euxin, au fost bătute drahme subaerate de argint, cu dubla reprezentare a lui Apollo pe avers și emblema orașului (acvila pe delfin). Acestea au fost emise de autorități alături de piese de argint cu greutatea mult redusă față de etalonul folosit în cetate, între anii 300 și 260/255 î.Hr.

Un tezaur de monede grecești falsificate în Antichitate a fost descoperit în comuna Troianul, jud. Teleorman, în anul 1943. Acesta este alcătuit din 414 monede subaerate, emisiuni ale cetăților Apollonia Illyrica și Dyrrhachium. Monedele sunt realizate dintr-un sâmbure de aramă placat cu o foiță de argint. Unele dintre ele au această pojghiță dispusă superficial pe suprafața monedelor, lăsând să se întrevadă metalul inferior. Alte exemplare nu mai sunt deloc argintate. Iar altele, perfect argintate, dând impresia unor originale, diferă de greutatea pieselor autentice. Pe unele dintre piese – cele parțial argintate – sunt prezente excrescențe, mici proeminențe de argint, pe altele sunt evidente niște adâncituri, spărturi, ce lasă să se vadă arama, având pe muchie crăpături rezultate în urma procesului de batere. Dimensiunile și forma flanului monetar sunt neregulate; matrițele nu au fost întotdeauna bine centrate. Se remarcă folosirea unor ștanțe monetare uzate, care a determinat imprimarea parțială a imaginilor și a legendei. Dar, cu toate acestea, se constată redarea mai mult sau mai puțin greșită fie a numelui cetății, fie a numelui magistraților: litere stilizate, fragmentare, silabe imprimate fără înțeles. Din analiza pieselor rezultă că ele au fost bătute cu doar două tipare pentru revers, de la doi magistrați eponimi: Philotas (Apollonia) și Autoboulos (Dyrrhachium), în timp ce pentru avers au fost utilizate drept model doar șase drahme originale (de la Meniskos, Xenon, Philon, Ktetos, Eunous și Maarkos). Din combinarea tiparelor de avers cu ștanțele de revers, rezultă că monedele sunt hibride, iar asocierea aleatorie, întâmplătoare. Emisiunile originale datează din primele decenii ale secolului I î.Hr. Astfel de monede subaerate de tip Apollonia și Dyrrhachium au mai fost găsite și în alte tezaure descoperite pe teritoriul țării noastre: tezaurul de la Pănade, jud. Alba (5 exemplare cu numele lui Meniskos și al lui Xenon, cu revers barbarizat), depozitul de la Voivodeni, jud. Sălaj (11 exemplare de tip Dyrrhachium, cu numele acelorași magistrați, alături de cele ale lui Philon și Alkaios), Șomoșcheș, jud. Arad (2 exemplare de tip Apollonia), Basarabi, jud. Dolj (19 exemplare de tip Dyrrhachium), Someșul Cald, jud. Cluj (2 exemplare, alături de 27 piese ilizibile) și Viișoara, jud. Bacău (exemplare subaerate cu numele lui Meniskos). Majoritatea monedelor de acest tip se găsește în tezaure, făcând parte din sume deja constituite în momentul pătrunderii pe teritoriile de la nord de Dunăre. Dar o emisiune subaerată cu legenda barbarizată și cu o greutate scăzută a fost descoperită și în împrejurimile localității Novaci, jud. Giurgiu, în apropierea așezării geto-dacice de la Popești. În același județ, la Frătești, a fost găsită întâmplător o drahmă hibridă de acest tip. Astfel de monede false au fost descoperite și într-un tezaur din Serbia, la Pećinci (districtul Syrmia). De asemenea, 60 de exemplare subaerate sunt prezente și într-un depozit aflat chiar în Apollonia. Astfel de falsuri au fost realizate chiar în cetățile emitente, Apollonia și Dyrrhachium, și au ajuns în teritoriile geto-dacice în sume deja constituite, așa cum este cazul tezaurului de la Troianul, jud. Teleorman. La Zimnicea este atestată descoperirea unei tetradrahme din Thassos din bronz, acoperită pe alocuri cu argint. Realizarea ei a fost atribuită geto-dacilor, dar nu este exclus să fi fost executată tot la sud de Dunăre.

Falsuri monetare ale emisiunilor geto-dacice

În emisiunile de argint ale geto-dacilor se remarcă prezența unor exemplare subaerate sau doar argintate. Confecționarea de astfel de piese a fost preluată de geto-daci într-o fază târzie a monetăriei lor, în secolele II-I î.Hr., cu intenția de a economisi metal prețios și de a emite un număr mai mare de piese. Tetradrahme de tip Vârteju-București, acoperite doar cu o foiță de argint, sunt prezente în tezaurul de la Vârteju, jud. Ilfov (2 exemplare) și în depozitul de la Schitu, jud. Teleorman (1 exemplar). Câteva piese au fost descoperite în așezările geto-dacice de la Popești, jud. Giurgiu, și Zimnicea, jud. Teleorman. Aceste monede, nu multe, au fost bătute în atelierul oficial, după cum o dovedește faptul că ele sunt asemănătoare din punct de vedere stilistic, provenind chiar din ștanțe comune cu cele originale. Numărul mic de exemplare confirmă faptul că este o acțiune redusă ca amploare, aflată sub controlul emitenților.

Procedeul tehnic de acoperire cu o peliculă de argint va fi folosit mai des în secolul I î.Hr. pentru emiterea monedelor de tip Inotești-Răcoasa. Acestea, derivate stilistic din emisiunile de tip Vârteju-București, au în compoziție un conținut scăzut de argint, ce ajunge la 20-30% din total, și de aceea uneori sunt argintate. Acest fenomen se întâlnește și la emisiunile geto-dacilor din Transilvania, din secolele II-I î.Hr., cele de tip Rădulești-Hunedoara, care conțin doar 24,5% argint și restul cupru. Scăderea cantității de argint din compoziția monedelor și apariția în număr tot mai mare a pieselor de cupru subaerate sau argintate poate fi determinată de lipsa de metal prețios din această perioadă.

Falsuri monetare romane

În istoria antică, ne confruntăm, de asemenea, cu o situaţie contradictorie atunci când statul roman emite aşa-numitele falsuri oficiale, realizate fie prin reduceri succesive ale argintului în compoziţia monedei, fie prin execuţia denarilor subaeraţi, cu miezul de bronz. Începând cu războaiele punice, s-au bătut emisiuni de metal bun amestecate cu piese argintate, dar această măsură fusese justificată de starea de necesitate după înfrângerile suferite în faţa lui Hannibal. În secolele II-I î.Hr., sistemul monetar roman a fost caracterizat de deprecieri ale metalului şi de impunerea de cursuri forțate ale monedei. Pentru depistarea falsurilor faţă de moneda „bună”, în anul 84 î.Hr. pretorul Marius Gratidianus a hotărât, printr-un edict, înfiinţarea unor centre de verificare a numerarului din circulaţie, cu scopul de a retrage denarii subaeraţi. La scurtă vreme, după ce preia puterea, Lucius Cornelius Sulla anulează măsura anterioară şi adoptă o nouă lege, Lex Cornelia Testamentaria, care va impune recunoaşterea monedei publice la cursul nominal, indiferent de compoziţia sa metalică. Ulterior, Iulius Caesar va încerca să revină la stabilitate şi să aprobe măsuri pentru redresarea monetară.

Prezența falsurilor a fost constatată și între denarii romani republicani de pe teritoriul Daciei. Acestea se împart în mai multe categorii, dintre care: emisiunile bătute din argint, cu reprezentările și legendele redate stilizat; monedele hibride, ce combină aversuri și reversuri de la emisiuni diferite, aflate la mari distanțe de timp, și piesele fourrées, acoperite cu argint, care imită perfect prototipul.

Descoperirea tiparelor pentru confecționarea de denari romani republicani de la Tilișca, jud. Sibiu, deschide o întreagă discuție a posibilității imitării de către daci a monedei de argint romane într-o formă aproape identică, stârnind păreri pro și contra. Însă o analiză obiectivă a tezaurelor de denari republicani relevă existența falsurilor de genul imitațiilor stilizate în proporții nesemnificative. Astfel, în tezaurul de la Fărcașele, jud. Olt, din cele 84 de exemplare, avem doar o piesă stilizată; depozitul de la Sălașul de Sus, jud. Hunedoara, are 3 imitații hibride și stilizate, din 111 piese. În tezaurul de la Poroschia, jud. Teleorman, din cele 552 de exemplare au fost identificate 9 imitații barbarizate și 3 piese incuse.

În consecință, se impune din ce în ce mai clar concluzia că denarii stilizați, precum și cei hibrizi, sunt falsuri incidentale, provinciale sau chiar italice, fără un rol determinant în numerarul existent în Dacia. 

Tezaurul de la Bozieni, jud. Neamț, este un exemplu al falsurilor subaerate după denarii romani republicani. Acesta este alcătuit din 14 exemplare fourrées ce au fost realizate din bronz şi acoperite cu o foiţă de argint. Metalul utilizat era foarte sfărâmicios, fapt ce a determinat distrugerea unor piese în momentul descoperirii. Un alt indiciu al falsificării este greutatea lor foarte scăzută, sub 3 g. De asemenea, monedele sunt tocite, având legendele şi reprezentările şterse. Gradul accentuat de uzură nu se datorează circulaţiei intensive a pieselor, care au fost tezaurizate la scurtă vreme după emitere datorită friabilităţii metalului. Acesta este rezultatul folosirii unor originale deja uzate pentru confecţionarea matriţelor necesare realizării falsurilor. Trei dintre monedele din tezaur sunt emisiuni de la Marcus Antonius, care nu se bucură de un bun renume. Acesta a fost învinuit de numismaţi că ar fi emis în preajma bătăliei de la Actium o serie de monede cu miezul din metal comun, pentru plata unor legiuni. Dar aceste piese ar fi fost bătute undeva în Asia Minor, la Efes şi în împrejurimi. În Dacia, dar şi în regiunile învecinate, s-au descoperit numeroase tezaure ce conţin monede de la Marc Antoniu, din argint de bună calitate. Tezaurul de la Bozieni, cu cea mai recentă emisiune de la Vespasian, reprezintă o sumă de monede contrafăcute în mod nereuşit, poate de un localnic, poate chiar într-un atelier local din zona Moldovei. Însă iniţiativa pare izolată, fără consecinţe însemnate.

Astfel de falsuri subaerate continuă să fie realizate şi în perioada imperială. În Dobrogea, la Măcin, jud. Tulcea, pe locul aşezării antice Arrubium, a fost descoperit un depozit din vremea împăratului Traian. Acesta era alcătuit din 300 denari cu miezul din aramă, acoperiţi cu un strat subţire de argint, din care s-au recuperat doar 14 exemplare. Piesele nu sunt tocite, ci doar lipsite din loc în loc de metalul preţios. Din punct de vedere stilistic, realizarea lor ar putea fi atribuită atelierului oficial de la Roma. Dar ele au fost imprimate cu reprezentări combinate ale aversului şi reversului unor monede diferite, constituind emisiuni hibride. Acest fapt, ca şi redarea eronată a unor litere din legendă, pledează pentru considerarea lor ca o falsificare locală destinată plăţii soldaţilor romani sau pentru suplimentarea numerarului din zonă.

În perioada romană, o altă categorie de monede contrafăcute era reprezentată de imitaţiile turnate din bronz. Metoda imitării prin turnare a unor emisiuni monetare a fost utilizată în secolele II-III de către particulari cu scopul de a falsifica. S-au semnalat denari de bronz turnaţi, confecţionaţi dintr-un aliaj cu mult plumb sau cositor. Însă acest procedeu a fost folosit şi de ateliere locale pentru a alimenta piaţa locală cu diferite nominaluri care lipseau. Un exemplu în acest sens este tezaurul de la Canlia, jud. Constanţa. Acesta este alcătuit din peste 520 de monede, denari şi antoninieni, alături de monede romane provinciale şi imitaţii turnate. Piesele turnate au ca model denari de la Septimius Severus, dar şi emisiuni provinciale de la Nicopolis ad Istrum, Markianopolis, Traianopolis, Odessos, Hadrianopolis, Byzia şi Deultum, cu efigiile împăraţilor de la Septimius Severus la Filip Arabul. Imitaţiile turnate din acest depozit au avut ca prototip doar monede de nominal redus. Metoda de confecţionare a acestora consta în realizarea unui mulaj din lut după original, probabil după mai multe monede. Se luau amprente pentru ambele feţe ale monedei în acelaşi timp, aşa cum o dovedeşte poziţia axului. Imitaţiile au pe muchie mici pedunculi care indică faptul că erau turnate mai multe exemplare în acelaşi tipar, legate prin mici canale care permiteau curgerea metalului topit. Prezenţa unor exemplare identice dovedeşte folosirea repetată a tiparelor, care uneori nu mai dau rezultate satisfăcătoare pentru acurateţea detaliilor. Lipsa de interes faţă de finisarea imitaţiilor, a căror margine este neregulată, cu resturi de metal, a determinat presupunerea ca acestea să fi fost realizate într-un atelier local din sudul Dobrogei. Din analiza descoperirilor monetare izolate a reieşit că un centru de producţie ar fi existat în zona cetăţii Durostorum, în punctul Ostrov – Ferma 4.

Imitaţiile turnate din tezaurul de la Canlia au avut ca model emisiuni ale atelierelor provinciale care circulau în mod frecvent spre mijlocul secolului III d.Hr., în Dobrogea. Confecţionarea lor a fost determinată de lipsa numerarului de modul mic. În sud-vestul Dobrogei, moneda măruntă era asigurată în principal de emisiuni ale atelierelor de la Nicopolis ad Istrum şi Markianopolis, în perioada domniei lui Septimius Severus mergând până la Elagabal. Însă cantitatea de bronzuri nu a fost suficientă, încât s-a recurs în mod oficial la o astfel de soluţie, poate chiar în vremea lui Severus Alexander.

Alături de imitaţiile turnate, în depozit sunt prezenți şi denari subaeraţi de la Septimius Severus. Aceştia şi-au pierdut stratul de argint, rămânând doar miezul de bronz. Prezenţa lor alături de piesele turnate permite presupunerea ca şi ei să fi fost confecţionaţi în acelaşi atelier ca şi cele dintâi emisiuni. Tezaurul de la Canlia reflectă structura numerarului existent în sud-vestul Dobrogei, cu caracteristicile şi lacunele sale.

În secolul IV d.Hr., în circulaţia monetară continuă să apară monedele romane de argint, subaerate. În 1925, George Severeanu editează un lot de piese barbarizate după emisiuni ale lui Constantin cel Mare. Acesta menționează 23 de monede, împărțite în patru tipuri monetare, toate descoperite în Dobrogea, la Constanţa, precum şi la Anadalchioi, unde exista, în Antichitate, un vicus. Autorul presupune că emisiunile imitate ar fi fost realizate de populația tracică şi exclude posibilitatea acțiunii unui falsificator particular.

Imitaţii dintr-o perioadă mai târzie au fost descoperite în număr nesemnificativ în tezaurul de la Sucidava, alcătuit în principal din monede de bronz de la Constantin cel Mare până la Theodosius al II-lea (408-450 d.Hr.). Se considera că aceste piese erau imitate de barbari, dar erau acceptate în lumea romană din cauza lipsei de numerar. Un alt motiv ar fi fost și degradarea stilului monetar, fapt care ar fi dus la o posibilă confuzie între piesele originale și cele imitate de barbari, mai ales în zona de graniță, în cadrul unei populații puțin instruite. Dumitru Tudor atribuie aceste piese goților, care se găseau în secolul IV d.Hr. pe ambele maluri ale Dunării și care de multe ori se înrolau în armata imperială. El exclude posibilitatea ca piesele să fi fost semi-oficiale, emise de autoritățile locale, dată fiind legislaţia romană care pedepsea cu moartea o astfel de iniţiativă. Cu toate acestea, numărul falsurilor, identificate pe baza legendei barbarizate, care doar imită modelul imperial, este destul de mic în proporţia descoperirilor monetare. În consecinţă, nu este exclus ca ele să fie doar opera unor falsificatori particulari, reprezentând nişte cazuri izolate în sistemul monetar roman.

Falsificarea monedei în Evul Mediu

Evul Mediu reprezintă o epocă amplu analizată din punct de vedere numismatic, abordările vizând fenomenul falsificării emisiunilor monetare în literatura de specialitate, unde ocupă un loc aparte. Falsurile monetare au o importanţă însemnată. Aceste exemplare, care au circulat uneori în cantităţi apreciabile, au făcut astfel parte din economia unor structuri regionale sau chiar statale. Foarte interesant este faptul că multe dintre marile fraude monetare au fost promovate chiar de către conducători, pe lângă cele realizate de diferite persoane în ateliere clandestine.

Un exemplu relevant în acest sens îl constituie o categorie de monede contramarcate de Vladislav I (1364-1377), întemeietorul monetăriei Ţării Româneşti. Este vorba de emisiuni monetare bulgăreşti bătute de țarul Alexandru şi de fiul său Mihail între 1331 și 1355. Pe avers sunt figuraţi cei doi ţari, iar pe revers apare imaginea lui Iisus Hristos. Peste aceste reprezentări a fost aplicată de către domnitorul muntean o contramarcă cu stema Ţării Româneşti (scut despicat, având primul cartier fasciat şi al doilea cartier plin). Pot fi considerate falsuri deoarece, fiind vorba de monede ale altui stat, Vladislav I a săvârşit o ilegalitate aplicând o contramarcă peste reprezentările celor doi emitenţi.

Existenţa atelierelor clandestine pe teritoriul Ţării Româneşti este confirmată şi de structura lotului de emisiuni monetare medievale muntene din cadrul colecţiei „Maria şi dr. George Severeanu”. De la Vladislav I (1364-1377), colecţia păstrează un fals după un ducat, tipul cu cruce, de la Radu I (1377-1383), două falsuri după ducatul de tip comun muntean, iar de la Dan I (1383-1386) un fals după un ducat de tipul comun muntean. Cele mai multe exemplare de falsuri din cadrul colecției sunt realizate după moneda lui Mircea cel Bătrân (18 exemplare).

La Curtea de Argeş au fost descoperite falsuri din aramă după denari ungureşti emişi de Carol Robert de Anjou şi Ludovic I de Anjou. O parte a acestor falsuri imita fidel originalele, diametrul şi greutatea lor fiind apropiate, iar o altă parte copia doar aversul denarilor oficiali. Unii cercetători au susţinut că aceste monede au fost realizate într-o monetărie din Ţara Românească.

O monetărie clandestină se pare că ar fi produs o monedă falsă la Snagov, unde s-a descoperit o fâşie de aramă cu impresiuni ale unor monede suedeze. Indicii despre faptul că în acest atelier se falsificau monede sunt şi resturile de tablă rezultate după tăierea pastilelor monetare, reziduuri care, în mod evident, nu ar mai fi existat dacă ar fi fost vorba de argint.

Altă categorie de emisiuni monetare falsificate într-un număr ridicat au fost cele ale Imperiului Otoman, prezente în descoperirile arheologice din Bucureşti şi în împrejurimi în ultimele cinci-şase decenii. Pornind de la realitatea conform căreia moneda otomană a dominat piaţa monetară din Ţara Românească şi din Moldova în decursul secolului al XVIII-lea, bazându-ne pe documentele scrise, dublate de mărturiile numismatice, nu trebuie să ne surprindă apariţia falsurilor după aceste emisiuni, în multe situaţii făcute chiar pe teritoriul Principatelor. Acurateţea realizării ştanţelor cu care sunt bătute uneori falsurile din componenţa unor tezaure monetare cu emisiuni otomane trădează cunoscători, nefiind exclus ca acestea să fi fost persoane care au lucrat în atelierul monetar din capitala Imperiului Otoman, ori poate au folosit ştanţe mai vechi. Două tezaure având în structura lor doar monedă otomană falsificată au fost descoperite în Bucureşti, unul chiar la Curtea Veche, în anul 1959, iar al doilea pe Calea Plevnei, în acelaşi an.

Mărturii vizând falsificarea monedei avem şi în Moldova, unde, potrivit cercetătorilor, astfel de piese s-au găsit în mod frecvent printre emisiunile lui Petru Mușat (1377-1392) şi ale lui Alexandru cel Bun (1399-1432). Falsurile lui Petru Muşat erau executate rudimentar, iar litere sau semne care nu au sens apar în legendă, acolo unde aceasta nu lipseşte de tot. Alt domnitor moldovean în timpul căruia s-au falsificat monede în cantităţi considerabile a fost Ştefan I (1395-1398).

În ciuda faptului că activitatea monetară în vremea lui Ştefan cel Mare (1457-1504) a fost foarte intensă, emițându-se peste 150 de tipuri de groşi şi jumătăţi de groşi, fenomenul falsificării de monedă a continuat. În această perioadă, în Moldova, procesul a fost stimulat de nevoia suplimentării numerarului pe piaţa locală cu monede care aveau un prestigiu comercial şi care lipseau de pe piaţa monetară sau erau accesibile numai în cantităţi mici.

Monedă falsificată a emis şi Despot Vodă (1561-1566), denarul său fals fiind realizat după modelul denarilor ungureşti, dintr-un aliaj cu argint în cantitate foarte mică.

În secolul al XVI-lea, în Moldova s-au contrafăcut şi denarii emişi de Matei Corvin (1458-1490), care erau foarte apreciaţi pe piaţa locală datorită titlului metalului preţios.

La Iași, în fostul palat domnesc, într-un sac ascuns în coşul de la sobă, s-au descoperit 15 kg de şilingi polonezi, suedezi şi prusieni bătuţi la Suceava. În interiorul cetăţii de la Suceava a fost descoperit şi materialul necesar emiterii de monedă, constând în fâşii lungi de aramă, cu şilingi imprimaţi, dar netăiaţi. Între ei se afla un şiling cu numele reginei Cristina a Suediei (1632-1654) şi altul care corespundea unei emisiuni a lui Friedrich Wilhelm, principe de Brandenburg.

Poate cazul cel mai cunoscut vizând falsificarea de monedă pe teritoriul Moldovei este acela al „șalăilor” contrafăcuți sub domnia lui Eustatie Dabija (1661-1665), imitații ale şilingilor polonezi şi suedezi aflați în circulație în țările vecine. Moneda moldovenească emisă de acest domnitor constituie o raritate. În schimb, el a pus în circulație multiple falsuri din cupru suflate cu argint (monede suedeze, poloneze, germane), de pe urma cărora a obținut câştiguri substanţiale.

Erau imitate, aşadar, în Moldova, în mod clandestin, emisiuni monetare cu o arie largă de circulaţie: aspri otomani, şilingi polonezi, suedezi, prusieni şi denari ungureşti, care, datorită titlului ridicat al metalului preţios, erau privite cu încredere de populaţie. Cum oamenii nu dețineau mijloacele necesare pentru a putea verifica moneda, falsificatorii puteau produce un număr mare de piese, fără a exista riscul să fie denunţaţi.

În ceea ce priveşte problematica falsificării emisiunilor monetare în Evul Mediu, se poate afirma că avem de-a face cu un întreg fenomen, iar acest lucru se poate vedea acum mai bine în Moldova. În această practică erau implicaţi chiar şi domnitorii, care permiteau derularea unor astfel de activităţi în monetăria statului, iar în unele cazuri chiar le ordonau. Se ajungea aici ca urmare a nevoii de îmbogăţire rapidă (a domnilor şi a celor care concesionau monetăriile), a faptului că monedele oficiale locale ori nu existau, ori se depreciaseră foarte mult; oricum, pe piaţa în creştere emisiunile locale nu erau suficiente, și de aceea au pătruns masiv şi cele străine, cu o mai mare putere de circulaţie.

Pedepsele în cazul celor care erau prinşi falsificând monede erau foarte aspre. În Franţa, cei descoperiți erau pedepsiţi prin tăierea mâinii drepte, iar mai târziu prin tăierea capului, prin arderea de vii, prin spânzurare sau prin moarte cu apă fiartă sau ulei încins. Pedepse asemănătoare se aplicau şi în Țările Române, mai ales tăierea mâinii drepte şi turnarea de metal topit pe gură.

Tezaurul de falsuri otomane descoperit la Curtea Veche

Săpăturile arheologice care au avut loc în anul 1959 la Curtea Veche au evidenţiat zidurile a două pivniţe din secolul al XVIII-lea şi urme ale unor construcţii din secolele XVIII-XIX. Sub pardoseala uneia dintre pivniţe au fost descoperite 29 de monede, care probabil au fost ascunse într-o pungă, ale cărei urme nu s-au mai păstrat. Depozitul monetar este alcătuit din 29 de falsuri după emisiunile de 60 de parale (altmislik) din anul 9 al domniei sultanului Mustafa al III-lea (1757-1774). Piesele sunt din metal comun şi au fost bătute cu aceeaşi pereche de ştanţe, având iniţial o peliculă de argint care nu s-a mai păstrat. Spre deosebire de ştanţele din atelierele oficiale, cele folosite la realizarea celor 29 de falsuri au rânduri cu o tendinţă urcătoare spre dreapta.

Prezenţa unui tezaur alcătuit dintr-un grup compact de falsuri relativ bine executate, după emisiuni oficiale otomane, care circulau frecvent în Ţara Românească, ridică întrebări legate de provenienţa acestora. Probabil au aparţinut unei persoane care urmărea plasarea lor pe piaţă. Cele 29 de piese valorau 1740 de parale, o sumă modestă dacă ţinem cont de preţurile la diferite produse în epocă.

Nu se cunoaşte locul unde au fost bătute falsurile, dar se pot stabili condiţiile în care au fost realizate. După cifra înscrisă pe revers, ele nu puteau fi bătute înainte de anul 9 al domniei sultanului Mustafa al III-lea, adică 20 iunie 1765 – 8 iunie 1766. La puţin timp după această dată a izbucnit războiul ruso-turc din 1768-1774, care s-a concretizat prin importante mişcări de trupe pe teritoriul Principatelor şi mai ales prin ocupaţia rusească, fapt ce a sporit haosul existent pe piaţa monetară. La mijlocul veacului al XVIII-lea, principala monedă în care se efectuau tranzacţiile era cea otomană. În consecinţă, depozitele monetare descoperite în Bucureşti sau în împrejurimi sunt alcătuite exclusiv sau aproape exclusiv din emisiuni turceşti.

Tezaurul de falsuri otomane descoperit la Bucureşti (Calea Plevnei nr. 20)

Pe data de 30 septembrie 1959, cu ocazia unor cercetări arheologice efectuate în București, pe Calea Plevnei nr. 20, a fost descoperit un tezaur compus din 32 de monede otomane, păstrat iniţial într-o pungă ale cărei resturi nu s-au mai găsit. Toate piesele sunt contrafaceri bine realizate, din bronz, după monede otomane din argint. Structura tezaurului descoperit pe Calea Plevnei este următoarea: 22 de falsuri după zolota din timpul sultanului Ahmed al III-lea (1703-1730), şase falsuri după kuruşii emişi în numele lui Mahmud I (1730-1754) şi patru falsuri după piese de 20 de parale (yirmilik) puse în circulaţie de acelaşi sultan. Remarcăm că piesele nr. 24-28, falsuri după kuruşii lui Mahmud I, au fost bătuţi cu aceeaşi pereche de ştanţe. O situaţie similară se poate observa şi în cazul celor patru piese de 20 de parale (yirmilik), care au ştanţe comune de avers şi de revers. Din păcate, falsurile după monedele lui Ahmed al III-lea sunt prea slab conservate pentru a fi făcute precizări privind numărul ştanţelor utilizate în acest caz. Se poate observa, însă, că legendele au fost realizate cu grijă, fără greşeli, fapt ce ridică semne de întrebare referitoare la locul falsificării. Acurateţea realizării ştanţelor trădează un cunoscător şi nu este exclus să fie o persoană care a lucrat în atelierul monetar din capitala imperiului, ori poate a folosit ştanţe mai vechi.

În cazul depozitului nostru, asocierea unor contrafaceri după piesele emise de Mahmud I cu falsurile după nominaluri bătute în vremea lui Ahmed al III-lea relevă complexitatea şi amploarea fenomenului falsificării monedei. Producerea contrafacerilor după nominalurile emise de cel din urmă ar putea fi plasată în perioada 1730-1754, în timpul domniei sultanului Mahmud I. Remarcăm valoarea modestă a tezaurului, cele 32 de piese reprezentând 980 de parale, adică echivalentul a 24,5 lei. Ascunderea tezaurului din Calea Plevnei ar putea fi pusă în legătură cu războiul ruso-turc din anii 1735-1739.

Cercetările arheologice efectuate în Bucureşti au scos la lumină şi alte falsuri după moneda otomană din secolul al XVIII-lea. La Curtea Veche, în anul 1959, a fost descoperit un depozit format din 29 de falsuri după piesele de 60 de parale (altmișlik) din timpul sultanului Mustafa al III-lea (1757-1774). În anul 1974, la Biserica Sf. Gheorghe Nou a fost găsit în necropolă un fals după o piesă de 20 de parale (yirmilik) din vremea sultanului Ahmed al III-lea. Moneda, din metal comun argintat, este relativ bine realizată, urmărind și originalul. Recent, publicarea materialului numismatic descoperit la Bucureşti şi în împrejurimile capitalei în ultimele decenii a arătat că falsurile după nominalurile otomane ocupă un loc bine definit în circulaţia monetară. Astfel, din totalul monedelor otomane emise în secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului următor, găsite în urma cercetărilor arheologice din Bucureşti, circa 3% dintre piese sunt falsuri.

Amintim că la mijlocul secolului al XVIII-lea principala monedă în care se efectuau tranzacţiile în Ţara Românească şi Moldova era cea otomană. Pornind de la această realitate, apariţia falsurilor după emisiunile otomane, aşa cum este cazul tezaurului descoperit pe Calea Plevnei, nu trebuie să fie surprinzătoare. Realizate în Imperiul Otoman sau poate chiar pe teritoriul Principatelor, falsurile după moneda otomană sunt o prezență constantă la nord de Dunăre în secolul al XVIII-lea.

Falsificarea monedei în perioada 1867-1947

Aşa cum am arătat până acum, falsificarea monedelor a constituit, în toate perioadele istorice, un pericol pentru situaţia financiară a diferitelor entităţi administrative. Începând cu secolul al XIX-lea, în paralel cu dezvoltarea tehnicii moderne, au sporit şi posibilităţile falsificatorilor de a-şi perfecţiona metodele de lucru. De la falsurile rudimentare din perioadele istorice anterioare s-a ajuns la realizarea unora cu execuţie aproape ireproşabilă.

Autorităţile din toate ţările au fost permanent preocupate în vederea depistării falsificatorilor. Tehnologia monetară modernă încearcă să prevină falsificarea prin utilizarea unor mijloace tehnice cât mai greu accesibile falsificatorilor, precum şi prin fabricarea monedelor din metale cu proprietăţi caracteristice uşor de determinat de către populaţie. Din acest punct de vedere, cea mai importantă proprietate a metalului este magnetismul, iar nichelul ocupă un loc de frunte, fiind introdus pe scară tot mai mare, mai ales după Primul Război Mondial. Falsificatorii au folosit şi ei nichelul sau fierul nichelat, însă cu mari dificultăți, deoarece, având puncte de fuziune foarte ridicate, nu se pot turna prin mijloace simple, iar duritatea mare a metalului nu permite baterea cu prese obişnuite. În sfârşit, monedele din fier nichelat se deosebesc ca aspect de cele de nichel.

O altă caracteristică importantă a metalului este sunetul, specific cu precădere la monedele de argint. În continuare, vom exemplifica unele falsuri monetare de epocă, apărute în circulaţia monetară din ţara noastră de la 1867 până în 1947, foarte multe dintre aceste exemple făcând parte din expoziția noastră. Sunt falsuri care s-au răspândit speculându-se buna-credință sau neștiința oamenilor, mai ales a celor neştiutori de carte. Activitatea falsificatorilor a culminat în ţara noastră în perioada 1932-1938, circulaţia monedei oficiale fiind grav periclitată. Într-o perioadă, populaţia chiar şi-a pierdut încrederea în monedele uzuale.

Categoriile de falsuri apărute în acest interval sunt:

– falsuri din plumb, plumb-cositor, plumb-antimoniu, plumb-antimoniu-cositor – reprezentau opera începătorilor, care uneori le argintau;

– falsuri din argint-cupru – datorită diferenței dintre valoarea nominală şi valoarea intrinsecă a metalului din monedele de argint, infractorii au preferat chiar să falsifice monede folosind argint de titlu chiar superior celui utilizat la monedele oficiale. Se executau prin turnare sau batere. Cele turnate se recunosc repede, având suprafaţa poroasă, iar zimţii de pe muchie nereuşiţi. Cele obţinute prin presare au fost cele mai periculoase. Au folosit matriţe de batere confecţionate cu deosebită ingeniozitate, prin mijloace similare cu cele din atelierele monetare. Astfel, monedele false de 100 de lei (1932) par destul de bine imitate. Falsurile erau numai din argint şi cupru şi erau roşiatice fiindcă nu conţineau nichel şi zinc – de aceea falsificatorii le argintau la suprafaţă. Prin reacţia cu dimetiloglioxină se constata lipsa nichelului. Piesele de 250 de lei (emisiune în 1935) au fost falsificate uneori foarte bine, creatorii reușind să realizeze liniile sinusoidale de pe muchia monedelor;

– falsuri din nichel şi cupru-nichel – monedele de nichel de 50 şi 100 de lei au fost falsificate pe scară redusă, deoarece lipsea materia primă, prin presare din nichel şi cupru-nichel;

– falsuri din fier nichelat – în lipsa nichelului s-au confecţionat falsuri prin presare din fier nichelat, piese care sunt atrase de magnet ca şi cele de nichel pur, însă se recunoşteau prin strălucirea lor, iar cu timpul rugineau;

– falsuri din alamă – monedele de cupru-zinc-nichel (tombac) de 10 şi 20 de lei au fost falsificate prin presare din alamă, materialul fiind uşor de procurat. Ele s-au răspândit în număr mare. Au fost şi unele falsuri confecţionate prin turnare, dar pe scară redusă.

În România, în condiţiile create după proclamarea Republicii, activitatea dăunătoare a falsificatorilor de monede s-a diminuat simțitor.

Falsificarea bancnotelor

În vederea limitării şi stopării mijloacelor de contrafacere a biletelor de bancă şi a bancnotelor, instituțiile emitente din toată lumea şi-au luat măsuri în consecinţă. Lupta a trebuit purtată în comun, prin mai multe mijloace, pentru combaterea la nivel internaţional a acestui tip de infracţiuni.

În anul 1923, după Congresul Internaţional de Poliţie, care s-a desfăşurat la Viena, s-au pus bazele Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminalistică cu sediul la Viena. Aceasta a hotărât aplicarea cât mai eficace a măsurilor în toate statele care s-au afiliat, pentru atingerea scopului (personal expert, laboratoare, evidențe, albume cu specimene, falsuri, fotografii, amprente digitale). În anul 1924 a apărut lucrarea Semne de recunoaștere a bancnotelor veritabile sau falsificate, precum şi a altor hârtii de valoare, ca mijloc de combatere a falsurilor de monedă şi de hârtii de valoare.

Încă de atunci, organizarea şi colaborarea pe plan internațional în vederea combaterii acestui tip de infracțiuni au luat o mare amploare. După o întrerupere cauzată de Cel de-Al Doilea Război Mondial, organizaţia şi-a reluat activitatea în anul 1946, când la reuniunea de la Bruxelles a reprezentanților a 19 state s-a hotărât reorganizarea Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminalistică, având un statut nou.

În anul 1956, la Viena, cu ocazia celei de-a XXV-a sesiuni, s-a hotărât transformarea acestei comisii în Organizarea Internaţională de Poliţie Criminală (INTERPOL). În anul 1973, autorităţile române s-au afiliat la Interpol, organizaţie la care au aderat până în prezent 190 de state din toată lumea.

Extras din Codul Penal din anul 1865

TITLUL III – CRIME ŞI DELICTE ÎN CONTRA INTERESELOR PUBLICE

CAPITOLUL I – Despre plăsmuiri sau falsificări 

Plăsmuiri de monetă

Art. 112. Se va pedepsi cu maximul închisorii, fără admiterea circumstanţelor atenuante, cu interdicţiune pe timp mărginit şi cu amendă dela 500 lei în sus, ori-cine va contraface ori va falsifica monetele de metal care au curs în România.

Dacă monetele contra-făcute sau falsificate sunt de o valoare care trece peste 2000 lei, se va putea îndoi maximul închisorei.

Art. 113. Acela care va participa la contrafacerea unei asemenea monete, ori o va întroduce în ţară, sau o va pune în circulaţiune, se va pedepsi ca plăsmuitor de monetă falsificată.

Art. 114. Cine, socotind de bună şi adevărată o monetă falsificată ce îi va fi căzut în mână, o va pune în circulaţiune nu se va pedepsi; iar după ce o va cunoaşte că este falsă şi nu va înceta a o întrebuinţa, se va osândi să plătească, drept amendă, îndoit suma ce va fi pus în circulaţiune.

Art. 115. Care se va dovedi răzând, tăind sau subţiind moneta, prin ori-ce meşteşug, se va pedepsi cu amendă dela 200 până la 5000 lei şi cu închisoare dela 3 luni până la 2 ani.

Art. 116. Vor fi apăraţi de osândele hotărâte pentru plăsmuitorii despre cari se vorbeşte în articolele 112 şi 113 acei culpabili cari, înaintea săvârşirei sau a punerei în lucrare a acelor crime şi înainte de a se începe ori-ce urmărire, vor fi descoperit autorităţilor competente acele crime, precum şi pe autorii sau complicii lor. Asemenea vor fi apăraţi de pedepse şi acei culpabili cari, chiar după începerea urmăririlor, vor fi înlesnit arestarea autorilor sau a complicilor lor.

Extras din Codul Penal din anul 1937

TITLUL II – Aplicarea legii penale

CAPITOLUL II – Aplicarea legii penale în spaţiu

SECŢIUNEA III – Infracțiuni contra unor interese ale Statului Român, săvârşite de români sau străini în străinătate 

Art. 10. Acela care săvârşeşte, în afară de teritoriul României, ca autor, instigator sau complice, crimă în contra siguranţei Statului, delict de falsificare a monedelor metalice române, a efectelor publice, a biletelor de bancă române sau o contrafacere a sigiliilor Statului, ori ale autorităţilor române, a timbrelor sau a mărcilor naţionale, ori delictul de ofensă în contra onoarei, prestigiului ori intereselor naţiunii sau Statului român, precum şi orice crimă sau delict contra unui cetăţean român, poate fi urmărit în România, judecat şi condamnat, chiar în lipsă, afară de cazul când guvernul român a cerut urmărirea în străinătate. 

TITLUL IX – Crime şi delicte contra intereselor publice

CAPITOLUL I – Falsificarea de monedă, titluri de credit public, mărci, timbre, hârtii timbrate, sigilii sau semne de autentificare, certificare ori recunoaștere

SECŢIUNEA I – Falsificarea de monedă 

Art. 385. Comite delictul de falsificare de monedă şi se pedepseşte cu închisoare corecţională dela 5 la 10 ani, amendă dela 5.000 la 20.000 lei şi interdicţie corecţională dela 3 la 5 ani acela care:

1. contraface moneda;
2. alterează pe cea adevărată, dându-i aparenţa unei valori mai mari;
3. alterează moneda scoasă din circulaţie, dându-i aparenţă celei aflate în circulaţie;
4. micşorează conţinutul ei metalic.

Art. 386. Acela care, fără a participa la falsificare, introduce pe teritoriul statului monedă falsificată, cunoscută de el ca atare, comite delictul de introducere în ţară a monedei falsificate şi se pedepseşte cu închisoare corecţională dela 3 la 5 ani, amendă dela 2.000 la 10.000 lei şi interdicţie corecţională dela unu la 3 ani.

Dacă culpabilul săvârşeşte acest fapt în înţelegere cu autorul, complicele sau un intermediar al acestora, pedeapsa este aceea prevăzută în art. 386.

Art. 387. Acela care, în scopul de a pune în circulaţie, primeşte, dobândește sau deţine monedă falsificată, cunoscută de el ca atare, comite delictul de dobândire a monedei falsificate şi se pedepseşte cu închisoare corecţională dela 3 la 5 ani, amendă dela 2.000 la 5.000 lei şi interdicţie corecţională, dela unu la 3 ani.

Dacă culpabilul primeşte monedă falsificată de la autorul sau complicele falsificării, ori dela intermediarul lor, pedeapsa este închisoarea corecţională dela 4 la 7 ani, amenda dela 3.000 la 10.000 lei şi interdicţia corecţională dela 2 la 5 ani.

Art. 388. Acela care pune în circulaţie monedă falsificată, cunoscută de el ca atare, comite delictul de punere în circulaţie a monedei falsificate şi se pedepseşte cu închisoare corecţională dela 4 la 7 ani, amendă dela 3.000 la 10.000 lei şi interdicţie corecţională dela 2 la 5 ani.

Dacă culpabilul săvârşeşte acest fapt în înţelegere cu autorii sau complicele falsificării, ori intermediarul acestora, pedeapsa este aceea din art. 385.

Dacă punerea în circulaţie se face de către autorul falsificării, pedeapsa este închisoarea corecţională dela 7 la 10 ani, amenda dela 5.000 la 20.000 lei şi interdicţia corecţională dela 2 la 5 ani, iar dacă se face de complice pedeapsa este închisoarea corecţională dela 5 la 10 ani, amenda dela 5.000 la 20.000 lei şi interdicţia corecţională dela unu la 3 ani.

Art. 389. Acela care primeşte o monedă falsificată, crezând că este adevărată, şi apoi, luând cunoştinţă că este falsă, o pune în circulaţie, comite delictul de întrebuinţare de monedă falsificată şi se pedepseşte cu amendă al cărei maximum este de cinci ori valoarea monedei repuse în circulaţie.

Art. 390. Prin monedă se înţelege, moneda metalică sau de hârtie, naţională sau străină, şi biletul de bancă naţional sau străin, având curs legal sau comercial pe teritoriul statului sau în străinătate.

Dr. Dan Pîrvulescu