Omul cu tichie albastră
cca. 1430
ulei pe lemn de stejar
22 x 17 cm

Considerat a fi părintele Renaşterii nordice, van Eyck s-a născut în jurul anului 1390, în estul Olandei. A avut o carieră de succes ca pictor de curte, lucrând sub patronajul ducelui Johann de Bavaria şi al lui Filip cel Bun de Burgundia. Din anul 1430 a pictat în Bruges, unde a locuit până la sfârşitul vieții. Despre Jan van Eyck s-a spus că a inventat pictura în culori de ulei (conform lui Giorgio Vasari), fapt considerat ulterior o simplificare a evidenței istorice; putem afirma, însă, că el este cel care a dat o strălucire superlativă acestui mediu pictural. S-a consacrat prin abilitatea reprezentării spațiului, fiind totodată primul dintre marii portretiști ai Europei.
La o examinare atentă a lucrării, privitorul va descoperi, în colțul din stânga sus, monograma lui Albrecht Dürer şi anul 1492, tabloul fiind achiziționat şi catalogat pentru prima dată (în Ältester Katalog) ca operă a celebrului renascentist german. Astăzi cunoaștem că aceste elemente au fost adăugate portretului în secolul al XVIII-lea, probabil din cauza cotei de piaţă ridicate pe care Dürer o avea în epocă.
Așezat alături de alte lucrări pictate de van Eyck, precum Bărbat cu turban (1433), posibil autoportret aflat la Galeria Națională din Londra, sau Bărbat cu inel (1436), aflat la Muzeul de Istoria Artei din Viena, pentru care a pozat bijutierul Jan de Leeuw, despre personajul cu tichie albastră s-a zis că ar fi fost un bijutier sau un tânăr neconsolat în urma morții logodnicei sale, fapt pentru care lucrarea a fost numită și Bărbat cu inel. Ulterior, omul a fost identificat mai întâi cu Jean IV de Brabant (1403-1427), iar apoi cu Philippe de Saint-Pol (1404-1430), fratele lui Jean; cea mai recentă identificare a fost făcută de Luc Lowagie.
Tehnica picturii în ulei permite aplicarea succesivă a straturilor de culoare translucidă, suprafața dobândind profunzime şi luminozitate. Astfel, a devenit posibilă redarea diverselor texturi, graniţa dintre realitate şi reprezentare picturală diminuându-se sensibil.
Datorită perfectei stăpâniri a posibilităților picturii în ulei, s-a spus despre Jan van Eyck că putea reproduce cu fidelitate orice suprafață sau material, concentrându-se asupra reprezentării cât mai fidele a realității (precum haina din blană și materialul satinat al mânecilor, în cazul lucrării din colecția Brukenthal). Abordarea compozițională este monumentală, personajul domină spațiul pictural, determinând privitorul reproducerilor să considere tabloul a fi unul de mari dimensiuni. Cu toate acestea, avem de-a face cu un „portret de călătorie”.
Bărbatul este redat potrivit canoanelor iconografice nordice: jumătate bust și semi-profil. Impresionează fidelitatea reprezentării la nivel tegumentar, carnația feței (subliniată de barbă) și mâinile, care sunt evidențiate prin regia luminii și intensa pată de culoare albastru-lapislazuli a tichiei.

Jan van Eyck este recunoscut pentru impasibilitatea figurilor, eludând emoțiile şi sentimentele în favoarea ilustrării fotografice a modelului; cu toate acestea, personajele sale rămân până astăzi învăluite într-o energie specifică, misterioasă, uneori romantică.

Lucrarea a fost achiziționată de baronul Samuel von Brukenthal ca fiind realizată de Albrecht Dürer. Această atribuire, menționată și în prima ediție tipărită a ghidului Pinacotecii Brukenthal (1844), a fost pusă la îndoială în 1893, în urma observațiilor lui Karl Voll.
Atribuirea curentă se datorează lui Theodor von Frimmel (1894), dar a fost și ea pusă la îndoială de Otto Seeck (care susținea că tabloul îi aparținea lui Hubertus van Eyck), de Karl Voll (care îl considera autor pe Gerard David) și, în secolul XX, de Erwin Panofsky. Examinarea lucrării la Berlin de către Hugo von Tschudi (1897) și numeroasele participări la expoziții internaționale (începând cu 1906), dar mai ales investigațiile de laborator efectuate la Rijksmuseum din Haga (1990) de către J.R.J. van Asperen de Boer și B. Ridderbos au înlăturat dubiile cu privire la autenticitatea operei.

Considered the father of the Northern Renaissance, van Eyck was born around 1390 in eastern Holland. He had a successful career as a court painter, working under the patronage of Duke Johann of Bavaria and Philip the Good of Burgundy. Starting from 1430 he painted in Bruges, where he lived until the end of his life.
Jan van Eyck is said to have invented oil painting (according to Giorgio Vasari), which was later considered a simplification of historical evidence, but it is he who gave superlative brilliance to this artistic context. He was known for his ability to depict space and was also the first of Europe’s great portrait painters.
On close examination, the viewer will discover, in the upper left corner, Albrecht Dürer’s monogram and the year 1492, as the painting has been acquired and catalogued for the first time (in the Ältester Katalog) as a work of the famous German Renaissance painter. Today we know that these elements were added to the portrait in the 18th century, probably because of Dürer’s success on the artistic market at the time.
Alongside other van Eyck paintings, such as Man with a Turban (1433), a possible self-portrait from the National Gallery in London, and Man with a Ring (1436), from the Museum of Art History in Vienna, for which the jeweller Jan de Leeuw had posed, the figure with the blue turban is said to be a jeweller or a young man distraught over the death of his fiancée, which is why the work was also called Man with a Ring. Later, the man was identified first as Jean IV of Brabant (1403-1427), and then as Philippe de Saint-Pol (1404-1430), Jean’s brother; the most recent identification was made by Luc Lowagie.
The oil painting technique allows successive layers of translucent colour to be applied, the surface acquiring depth and luminosity. In this way, it became possible to render various textures, as the boundary between reality and pictorial representation diminished appreciably.
Because of his perfect mastery of the possibilities of oil painting, Jan van Eyck was said to be able to faithfully reproduce any surface or material, concentrating on representing reality as faithfully as possible (such as the fur coat and the satin material of the sleeves in the work from the Brukenthal collection).
The compositional approach is monumental, the character dominates the pictorial space, leading the viewer of the reproductions to consider the painting to be a large one. Nevertheless, we are dealing with a “travel portrait”.
The man is rendered according to the Nordic iconographic canon: half-bust and partly profile. The faithfulness of the representation at the integumentary level, the flesh of the face (underlined by the beard) and the hands, which are highlighted by the direction of the light and by the intense blue-azure stone of the turban, are impressive.
Jan van Eyck is known for the impassivity of his figures, evading emotion and feelings in favour of a photographic illustration of the model; yet his figures remain to this day enveloped in a specific, mysterious, sometimes romantic energy.

The work was acquired by Baron Samuel von Brukenthal as a painting by Albrecht Dürer. This attribution, also mentioned in the first printed edition of the Brukenthal Pinacotheque guide (1844), was called into question in 1893, following observations by Karl Voll.
The current attribution is due to Theodor von Frimmel (1894), but it has also been questioned by Otto Seeck (who considered the painting belonged to Hubertus van Eyck), by Karl Voll (who thought Gerard David to be the author) and, in the 20th century, by Erwin Panofsky. The examination of the work in Berlin by Hugo von Tschudi (1897) and numerous participations in international exhibitions (from 1906), but most of all the laboratory investigations carried out at the Rijksmuseum in The Hague (1990) by J.R.J. van Asperen de Boer and B. Ridderbos have removed doubts about the authenticity of the work.

Emisiune cu mărci poștale
cu reproducerea picturii Omul cu tichie albastră
de Jan van Eyck
Reproduceri de artă, 1966
Sursă: Romfilatelia